Marti 10 noiembrie 2009
Ora 16.00
sala Enescu- Universitatea Nationala de Muzica -Bucuresti
Recital- Folclorul ca pasiune
“Cine zice horea me”
-doine si cantece doinite-
Inerpreteaza studentii: Camelia Andrei,Codruta Avacaritei, Roxana Badescu, Gheorghita Chitoran, Elena Cuculici, Andreea Elena Feraru, Loredana Streche, Razvan Rados, Mariuca Verdes
Coordonator proiect: conf. univ. dr. Rodica Nicolaescu
INTRARE LIBERA
“Chinezii scriu cuvântul criză din două semne şi mişcări de pensulă. Prima mişcare reprezintă “pericol”, iar a doua “oportunitate”. Într-o criză ai grijă la pericol-dar recunoaşte oportunitatea.”
John F. Kennedy
Ce soare!…Şi toutuşi,
astăzi cerul a avut gust de ploaie…
Stropi dulci cu aroma de soare,
strânşi în chip de primăvară
şi unul amar…fără nume.
Picături triste
cântate printre raze de asfinţit
şi o picătură dragă…fără nume.
Aşa plângând cu fruntea rezemată
de un pământ amar,
Tu mi-ai adunat lacrimile
în palmele Tale…
Apoi Le-ai risipit spre zenit
într-un fel de cântec…fără nume-
cu arcuş din raze de soare
şi coarde din curcubeu…
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
Nichita Stănescu
Pe mâinile mele s-au uscat culorile.
Am pictat cu mâinile goale fiecare cărare de vis,
fiecare gând,
cuvânt…
cu risipire de culori.
Acum,
toate au rămas încremenite pe palmele mele
ca o amprentă
ce știe fiecare încrustare de timp,
de așteptare…
Culori uscate…
parcă ar vrea doar să tacă.
Te ascult…
Și din ochii tăi-sau ochii mei-
Se sparg vitraliile în valuri sărate
scurse cu risipire
pe obraji, pe mâini,
cu fiecare gând,cuvânt,
pe culorile uscate…
Parcă îmbrățișarea asta așa sărată
încuviințează -nu știu cum!-
deșertul mâinilor să reînvie.
Cred că vom picta din nou!
(Pentru Bobo cea Frumoasă)
Aș strânge între gene
ultimele respirații dintr-un apus,
ca o strivire de cer
într-o privire avidă de albastru,
ca un gând
agățat de-o șuviță de salcie.
Parcă pământul a înghițit soarele cu poftă
și noaptea este un șervețel negru,
țesut cu fire de argint
cu care pământul își șterge
buzele nesățioase
de roșul apusului…
Mi se pare că a mai trecut o zi…
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzeam cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Nichita Stănescu
Îmi plac cuvintele.
Dintotdeauna m-au fascinat… Îmi place sa le ascult, să le rostesc, să le citesc, să le potrivesc…
Să-i vorbesc sufletului meu despre fluturi, praf, povesti, poteci, vise, copaci, stele, lacrimi, jocuri şi o grămadă de mari mărunţişuri…şi cu ele toate să vorbesc despre el.
Îmi place universul ce se naşte cu fiecare nuanţă de cuvânt.
Ziua de ieri s-a ţinut după mine, crezând,
Ca un câine flămând,
Că e legată cu ceva, cu vreo curea,
Cu vreo frânghie, de viaţa mea-
Şi la o răspântie cu statui
S-a întors văzând că nu-i.
S-a pierdut neputincioasă şi pribeagă
După ce vremea întreagă
M-a urmat, pas cu pas, până azi
La amiazi.
Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă,
S-o caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceaţă.
Tudor Arghezi
