Ana-Maria

Alergăm de la om la om….și câte le-am spune…dar mă lovesc de un zid de piatră ce plânge sub ploaie…Mai întâi zidul meu..apoi al tău.
Încă mai construim, altceva nu știm a face..mai înalt..tot mai înalt, până jos e o distanță amețitoare.. E prea târziu să ne oprim și să coborâm. Oare? Așa că neavând ce face aici sus… Zidim.
La porțile noastre lacăte mari, ruginite atârnă greu a singurătate. Contează? Prea puțin.
O singură cheie pentru atâtea și atâtea încuietori…
De aici de sus te-am văzut. Și tu m-ai chemat. Ca să ajung la tine trebuia să sar.
Am sărit.
Da, după cum te-ai așteptat, am căzut.
Aici…acum jos…pe pământ …într-un vast labirint…abia te mai zăresc așa cum stai aplecat peste zid și încercări…
Pustiu…poarta ta închisă, a mea asemenea… și eu sunt afară.
E târziu…dar… știi? Eu am o cheie… și zâmbesc…