Mă gândeam cum ar fi toamna…
cum ai fi tu…
Da, chiar toamna asta.
Zâmbeşti…
Eu aş fi un fel de oglindă pentru
răsfrângeri închipuite…întoarsă spre mine,
sorbind reflexia ta în
copacii îngânduraţi
cu ramurile lor negre incolăcite spre amurg
în aşteptarea nopţii…
Gânduri desperecheate… căutau parcă sens din nimic
salcie -nu cred că a plâns-
roşu,
parfum…
frunze
şi urme…
urme pe care doar sufletul meu orb
le-a atins pe asfaltul înfrigurat,
poate ceaţă…
Sunt aici.
Poate ai fi fost şi tu?
Desigur au fost şi stele şi lună
şi nelipsitele lor oglinzi în apă
-zâmbeau ironic -
Şi tu,tu unde erai?
Ah, da… am înţeles…
şi apoi vine iarna.
