Ce soare!…Şi toutuşi,
astăzi cerul a avut gust de ploaie…
Stropi dulci cu aroma de soare,
strânşi în chip de primăvară
şi unul amar…fără nume.
Picături triste
cântate printre raze de asfinţit
şi o picătură dragă…fără nume.
Aşa plângând cu fruntea rezemată
de un pământ amar,
Tu mi-ai adunat lacrimile
în palmele Tale…
Apoi Le-ai risipit spre zenit
într-un fel de cântec…fără nume-
cu arcuş din raze de soare
şi coarde din curcubeu…
Pe mâinile mele s-au uscat culorile.
Am pictat cu mâinile goale fiecare cărare de vis,
fiecare gând,
cuvânt…
cu risipire de culori.
Acum,
toate au rămas încremenite pe palmele mele
ca o amprentă
ce știe fiecare încrustare de timp,
de așteptare…
Culori uscate…
parcă ar vrea doar să tacă.
Te ascult…
Și din ochii tăi-sau ochii mei-
Se sparg vitraliile în valuri sărate
scurse cu risipire
pe obraji, pe mâini,
cu fiecare gând,cuvânt,
pe culorile uscate…
Parcă îmbrățișarea asta așa sărată
încuviințează -nu știu cum!-
deșertul mâinilor să reînvie.
Cred că vom picta din nou!
(Pentru Bobo cea Frumoasă)
Aș strânge între gene
ultimele respirații dintr-un apus,
ca o strivire de cer
într-o privire avidă de albastru,
ca un gând
agățat de-o șuviță de salcie.
Parcă pământul a înghițit soarele cu poftă
și noaptea este un șervețel negru,
țesut cu fire de argint
cu care pământul își șterge
buzele nesățioase
de roșul apusului…
Mi se pare că a mai trecut o zi…
Îmi plac cuvintele.
Dintotdeauna m-au fascinat… Îmi place sa le ascult, să le rostesc, să le citesc, să le potrivesc…
Să-i vorbesc sufletului meu despre fluturi, praf, povesti, poteci, vise, copaci, stele, lacrimi, jocuri şi o grămadă de mari mărunţişuri…şi cu ele toate să vorbesc despre el.
Îmi place universul ce se naşte cu fiecare nuanţă de cuvânt.
Să te dezbraci de trecut ca de o haină veche.
Însă așa de veche încât s-a contopit adânc cu carnea ta…cu sufletul tău…
Când dai jos aceasta haină smulgi pe rând fâșii din tine…și simți că tu nu vei mai exista, tu…peste câteva clipe vei fi o haină fărâmițată de timp amar.
Și gândul acesta este zdrobitor.
Și gândul acesta este…doar un gând.
Nu pot să le scriu…
Nu pot să le desprind de pe buze…
Le-am căutat prin gânduri …dar am găsit doar cioburi de încercări
și…necuvinte…
Mă gândeam cum ar fi toamna…
cum ai fi tu…
Da, chiar toamna asta.
Zâmbeşti…
Eu aş fi un fel de oglindă pentru
răsfrângeri închipuite…întoarsă spre mine,
sorbind reflexia ta în
copacii îngânduraţi
cu ramurile lor negre incolăcite spre amurg
în aşteptarea nopţii…
Gânduri desperecheate… căutau parcă sens din nimic
salcie -nu cred că a plâns-
roşu,
parfum…
frunze
şi urme…
urme pe care doar sufletul meu orb
le-a atins pe asfaltul înfrigurat,
poate ceaţă…
Sunt aici.
Poate ai fi fost şi tu?
Desigur au fost şi stele şi lună
şi nelipsitele lor oglinzi în apă
-zâmbeau ironic -
Şi tu,tu unde erai?
Ah, da… am înţeles…
şi apoi vine iarna.
Luminile oraşului meu
ţipă către stele
povestea noastră grăbită,
fără răsărit…fără apus.
Vreau pagina aceasta de
poveste prea modernă,
prea scrijelită, prea mototolită,
prea călcată în mii de picioare ,
prea îmbrâncită prin
metaforele aglomeraţiei…
Vreau pagina aceasta…
Nu mai ştiu…
Scrie Tu pe ea…
Aceleaşi cuvinte le-am mai strivit sub degete…asemenea orbului ce-şi plimbă mâinile peste minunile lumii fără să le vadă…
ca să-ţi cuprind măcar un singur gând…
asemenea orbului…
Dorul-
Călător în deșert
mereu visează
himera iubirii-
închipuire aievea
peste nisipul sterp
…și iar se ridică
…mai însetat.
